Produs umilit educational – studiu de caz

Articol dedicat educatorilor care isi umilesc invataceii, precum si parintilor care sustin acesti educatori si completeaza umilinta acasa.

Pentru ca in urma povestii cu bulina neagra lumea s-a impartit in fix 2 tabere: parinti revolutionari anti bulina neagra si parinti suporteri de educatori despotici, din perspectiva de candva copil umilit si parinte de copil umilit, ma intreb de ce nimeni nu a vazut calea de mijloc, cea a echilibrului.

Daca ne-am juca putin pe o axa gasita pe Gugal si am pune la stanga parintii “dezaxati”, cei controlatoro-despotico-dictatoro-umilitoro-abuzatorieni (sau mai simplu frana in calea progresului), iar la dreapta cei permisivo-suedezo-flower-power-neregulatoristii, lumea parentingului ar fi, clar, impartita in doua tabere.

Axa parinti 2

 

Dar pe amaratii aia de mijloc, care se chinuie sa gaseasca echilibrul fugind de tiparul comunist cu care au fost crescuti de ai lor parinti, pentru a da directii de conduita individului adus pe lume de ei, prin negociere, rabdare, libertate de alegere, respect, nu ii mentioneaza nimeni. Astia suntem de fapt noi, “crizatii”, revolutionarii. Nebunii. Don Quijotzii. Hulitii. Noi meritam de fapt bulina neagra.

Cum sa invete copilul disciplina, reguli, daca nu primeste din cand in cand si o bulina neagra?”

Cum sa pregatim copilul pentru viata ca o jungla, daca nu trece si prin umilinta, va ajunge un inadaptat!”

Astea sunt argumentele pe care le-am auzit recent inclusiv de la prieteni foarte apropiati. Unii dintre ei chiar dascali. Toti parinti, desigur. Si rogu-va (cum zice Urania Cremene la conferintele ei de parenting), nu ma intelegeti gresit: dupa aia de parinte, meseria de dascal este cea mai stresanta, dificila si prost platita din lume. Doar 2 zile am rezistat intr-o gradinita de stat in 2002. Doar dupa 8 ore de voluntariat gradinita Montessori in U.K. 2014 am decis sa aman reorientarea profesionala pe termen nelimitat. Daca imi pierd ocazional mintile si rabdarea pana la tremur de maini de nervi cu un singur copil, nici nu vreau sa ma pun in locul vostru, al celor cu 30 pe cap de dascal!

Asa ca, vorba mamei, fosta invatatoare, pot intelege sa vorbiti uneori si tare sa ii acoperiti si sa va auda si “fundul salii”, pot intelege si tehnici “cauza-efect”=amenintari (“cine nu sta linistit in banca, nu iese in pauza”), dar umilinta cu stigmatizarea greselilor pentru impunerea cu forta a regulilor o detest.

Ce poate fi bun in asta? Pai sa va explic, poate va regasiti printre randuri.

Dupa ce am scapat relativ “parfum” de scoala primara (mama fiind invatatoare la aceeasi scoala, deci nu imi permiteam abateri de la reguli fara sa auda ea), ajungand chiar si sefa de rand (cu snur in piept si alea-alea), m-am trezit la generala (1990-1994) in clasa a V-a.

Dirigu’, prof de mate, la scurt timp dupa zeci de table impanzite cu intai teoria si apoi exercitiile, cum era metoda, ne-a impartit regeste pe cele 3 randuri: la usa prostii (inclusiv eu), la mijloc mediocrii, la geam aia buni, printre care si cei doi-trei olimpici. Cum luam doar 4.50 scris cu rosu, mare, la teza, asa de ochii mamei, cea mai cautata invatatoare din oras, m-a bagat mama la meditatie, sa nu mai fiu rusinea familiei.

Acasa eram tratata ba cu ciuda si lacrimi: “cum dracu’ copiii lu’ Cutarescu sunt asa buni, sclipitori?”, ba cu dragoste, empatie si incurajare: “ei, asta e, de unde sa fi iesit si tu desteapta, din muncitor si invatatoare, oi ajunge si tu macar femeie de serviciu.” Nu i-ar fi trecut prin cap ca divortul cu tata, uretele ei de plans noptile, crescutul meu al celui de-al doilea copil al familiei ar fi avut un efect negativ asupra dezvoltarii mele intelectuale armonioase (=mediocre, pretentiile erau sa fiu buna la toate!).

Norocul meu ca am prins limbile straine (engleza si franceza) cu usurinta, ca imediat mi s-a gasit si decis directia: profil umanist, profesoara de limbi straine, traducator, om vedea ce iese din ea.

Liceul (1994-1998), “Radu Greceanu”, Slatina, cel mai bun dupa parerea mea (am mai cunoscut absolventi rival “Minulescu” ce nu stiu sa scrie cu cratima, deci raman la parerea mea), ar fi trebuit sa fie prilej de formare de tanar, de adolescent in care nu urla doar rebeliunea hormonala specifica varstei, ci si cea de razvratire impotriva controlatorului furibund de acasa: “daca aflu ca ai chiulit, ca aici am terminat eu liceul, stiu toti profesorii, iti inchid usa si la mine nu mai ai ce cauta”. Si o credeam in stare, ultima data cand ma amenintase ca “te trimit la tac-to”, chiar m-a dat afara din casa.

Liceul a fost in schimb mediul in care am suferit cea mai mare umilinta dintre toate. Si dragii mei, primisem destula si inainte, deci dupa voi, ar fi trebuit sa fiu pregatita. Dar nimic nu te pregateste, nici la 17 ani, pentru ridicatul in picioare in fata clasei, umilitul in fata colegilor (ca nu citisem 2 carti in 7 zile!), amenintatul cu 2-ul, pedepsitul cu scris 2-ul in catalog peste 4-ul de dinainte.

Nimic nu te pregateste pentru alianta adultului cu putere de a-ti strica media, BAC_ul, viitorul, cu prietena ei cea mai buna, diriginta, profa de franceza. Care continua umilinta la orele de dirigentie: “Domnisoara profesoara de romana putea pierde sarcina din cauza ta.” Eu care o ignoram cand ma umilea, nici nu ma uitam la ea, ci pe geam, strangeam pumnii cu ura, iar maxilarul era intepenit in inclestare.

Pentru ca asta m-a invatat umilinta dascalului meu: sa invat ura viscerala fata de un om, sa devin un frustrat infrant care isi imagina scenarii de strangere de gat si sufocare a purtatoarei de viata in pantece, un adolescent care intre a fugi de acasa, pe strazi, sa scape sau a lua pastile sa scape (din lasitatea de a-si taia venele), a ales de doua ori pastilele.

Pentru ca umilinta suferita atunci m-a invatat paranoia, frica de a nu fi judecata si umilita, de a nu ramane victima. Astfel ca dupa ce am trecut cu succes de absolut toate interviurile de angajare din viata mea de mai tarziu (ironic legate de calcule cu bani!), am avut probleme serioase de recunoasterea autoritatii feminine, de a fi mereu in garda, in defensiva, de a crede ca orice feedback e o incercare agresiva de critica. De-asta am si schimbat 6-7 locuri de munca in 10 ani. Am fugit in loc sa invat sa re-educ in mine intelegerea semenilor, empatia, rabdarea, ascunse undeva si neexplorate.

In plus, cand peste multi ani, profa de romana s-a dus la mama cu cei doi plozi sa-i primeasca in clasa ei, mama a umilit-o cu un “Nu, doamna, iesiti afara, nu mai tineti minte ce i-ati facut in liceu fie-mii?” Pentru ca umilinta atrage la randul ei umilinta, nu?

Asa ca, dragi dascali, dragi directori/oare de institutii de invatamant, dragi parinti formati in comunism, break the pattern! Rupeti modelul dictator de umilire, amenintari, pedepse si fiti voi schimbarea in bine! Children see, children do, remember? Copiii fac ceea ce vad, suntem de acord? Vreti sa formati abuzatorii de mai tarziu? Controlatorii? Frustratii? Sau victimele? Asta este legacy-ul (mostenirea) pe care doriti sa o lasati in urma? Sau satisfactia de a fi fost VOI Brancusii educationali ai timpului vostru, modelatorii celui mai de pret lut din cate exista, sufletului de OM, Ganditorului de maine, pe care-l veti lasa in urma?

DCF 1.0
sursa foto: www.guzsalyas.ro

 

Si cu asta I rest my case…Imi odihnesc cazul, vorba ceea. Am scris si eu la sectiunea Parenting despre multe tehnici de cooperare cu copiii, invatate de la Urania Cremene care organizeaza gratuit conferinte in tara. Iar cand va veti coaliza deopotriva parinti si dascali pentru o petitie, un iesit in strada, pentru salarii mai motivante dascali, investitii M.Ed in modernizarea formarii profesionale a dascalilor, consiliere psiholog dascal la discretie, nu e nici o rusine sa cereti ajutorul, decat sa va varsati stresul, epuizarea pe copii, precum si o alocare de un numar mai mic de copii, va rog sa ma anuntati si pe mine, pentru asta va sustin neconditionat!

Astept povestile voastre similare fie prin Comment mai jos, sub articol, fie pe pagina Facebook Mukallita.

From Mukallita, wiz lov.

 

 

 

Share if you care!Share on Facebook
(Visited 537 times, 275 visits today)

About Mukallita

Din Prazilia, ex maritata cu ardelean nascut la Bacau, mama de Giugiuka Magnifika nascuta in Londra in 2011, studiez Montessori si urmeaza CELTA ,blogging ca hobby, promovez positive parenting, sustin campanii umanitare.

View all posts by Mukallita →

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *