Inscriptii de divort, scri-jeliri in piele

INSCRÍPȚIE, inscripții, s. f. 1. Text scurt, de obicei gravat sau sculptat pe piatră, pe metal sau în lemn (sau in piele), pentru a consacra memoria unei persoane, a unui eveniment etc

Azi, 06.12.16. Undeva intr-o Judecatorie din Romania (la Sibiu). Doua avocate: una platita de soacra-mea in vara, pe cand deschidea (ea, soacra-mea) divort din culpa, eu parata, baiatul ei reclamant, iar ea (soacra-mea) martor, plus alta platita de mine (deci evident mai competenta si o recomand) sa ma apere de soacra-mea si sa schimbe divortul in acordul partilor comune, amiabil.

La 10:13 AM am primit simultan 2 mesaje pe WhatsApp, de la avocata si, de la mai nou fostul sot: “Gata.S-a terminat. Asa cum ti-ai dorit”. Adica asa cum mi-l dorisem de prin 2011 tot sperand o schimbare, asa cum mi-l dorisem in termenii mei, custodie exclusiva a copilului.

Ar fi trebuit sa respir usurata, nu? Dupa ce de luni de zile eu si sotul fostul sot (trebuie sa ma obisnuiesc acum sa zic my ex-husband) ne-am amenintat cu divortul, ar fi trebuit sa trag masina pe dreapta, sa o pun pe avarii si sa topai in mijlocul drumului (in ceata) si sa pun banner pe masina (“free as a bird! Call me on……”).

However… Realitatea a fost ca am oprit in parcare la salon. Si am plans. Si am simtit o tristete atat de mare incat m-a durut corpul.  Si inima. Si iar corpul. Nu ma asteptam. Si gandurile care mi-au trecut atunci, raw, prin minte au fost: “ai esuat, Mona. Gata. S-a terminat. 16 ani dedicati acestei relatii si ai esuat. Bravo tie! Ai promis ca nu vei repeta greselile parintilor tai. La fel cum si el a promis ca nu va repeta greselile parintilor lui. Am promis amandoi si am jurat ca nu ne vom face copilului raul pe care ni l-au facut ai nostri cand s-au alienat, injurat, indepartat, facandu-ne pe noi, copiii lor, sa suferim cu rani adanci, gravate in inima.”

Realitatea a fost ca “la bine si la rau”-l promis in fata lui Dumnezeu, pana cand moartea ne ve desparti, a fost o mare minciuna. Cand moartea noastra, asa cum eram in 1999 cand ne-am cunoscut, a intervenit in viata noastra, s-a dus totul de rapa. Ne-am adus amandoi in cele mai de jos praguri ale umanitatii noastre. Ne-am injurat, amenintat, indepartat, impins, certat in fata copilului, alienat, injurat, urlat, jignit, amenintat, parasit. Parasit. Oameni educati, cititi, cu pretentii de credinta si dumnezeire.

Nu a fost nimic diferit intre situatia noastra si cea descrisa in acest articol sublim pana la lacrimi intimate-relationship-as-a-spiritual-crucible a situation of severe trial, or in which different elements interact, leading to the creation of something new. “their relationship was forged in the crucible of war”(relatiile intime ca un creuzet spiritual, o situatie de incercari majore, in care diferite elemente interactioneaza pentru a crea ceva nou).

creuzet

Nu a fost nimic diferit intre situatia noastra si cea descrisa tot in acest articol sublim pana la lacrimi, intimate-relationship-as-a-spiritual-crucible, paragraful cu titlul Relationship as Charnel Ground, Relatiile ca un osuar.

Bokar Rinpoche | Ganachakra

“To clarify the workings of this alchemy, a more gritty metaphor is useful, one that comes from the tantric traditions of Buddhism and Hinduism: relationship as charnel ground. In many traditional Asian societies, the charnel ground was where people would bring dead bodies, to be eaten by vultures and jackals. From the tantric yogi’s perspective, this was an ideal place to practice, because it is right at the crossroads of life, where birth and death, fear and fearlessness, impermanence and awakening unfold right next to each other. Some things are dying and decaying, others are feeding and being fed, while others are being born out of the decay. The charnel ground is an ideal place to practice because it is right at the crossroads of life, where one cannot help but feel the rawness of human existence.”

O adaptare rapida ar fi “locul funerar unde oamenii aduc cadavre spre a fi devorate de vulturi si sacali […] un loc ideal de practica din perspectiva tantrica, pentru ca se afla chiar la rascrucea vietii, acolo unde nasterea si moartea, frica si neinfricarea, impermanenta (vremelnicia) si trezirea (revelatia?) se desfasoara una langa cealalta. Unele lucruri mor si se descompun, altele se hranesc, altele se nasc din aceasta moarte. Osuarul funerar este un loc ideal de practica pentru ca este chiar la rascrucea vietii, acolo unde nu poti decat sa simti ‘cruditatea’ existentei umane”.

Chögyam Trungpa Rinpoche merge atat de departe in extrapolarea relatiilor incat scrie: “Osuarul este un loc in care sa mori si sa te nasti, in acelasi timp. Este pur si simplu natura noastra cruda, necorupta, pamantul pe care in mod constant vomitam si cadem, pe care facem mereu mizerie. Murim constant, dam nastere in mod constant. Mancam in mijlocul pamantului pentru cadavre, stand pe el, dormind pe el, avand cosmaruri pe el… Insa, nu incearca sa ascunda adevarul sau despre realitate. Sunt cadavre imprastiate peste tot, brate si maini dezlegate, organe interne imprastiate […] cu vulturi si sacali pandind in apropiere, fiecare planificand cum sa obtina cea mai buna bucata de carne”.

Veti zice ca mi-am pierdut mintile, dar cred ca, putina rabdare in a mesteca un ultim paragraf revelator din acelasi articol sublim, va va aduce la revelatia pe care am avut-o si eu citindu-l: “Multi dintre noi avem o notiune din cartile cu povesti despre fericirea sublima in relatie: si anume ca ar trebui sa ne ofere o stare de siguranta si consolare ce ne vor salva de la infruntarea aspectelor aspre, dificile, dureroase din viata. Ne imaginam ca gasind sau casatorindu-ne cu persoana potrivita ne va scuti de la a face fata unor stari precum singuratatea, dezamagirea, disperarea, teroarea sau dezintegrarea. Insa oricine care a fost casatorit pentru o perioada lunga de timp are posibil ceva cunostinte despre aspectul mortuar al unei relatii: cadavre peste tot, sacali si vulturi la panda pentru cea mai buna bucata de carne. […] daca putem lucra cu “situatia aspra si cruda” oferita de mortuar, atunci o scanteie de intelegere si compasiune, de renuntare sau oportunitate poate sa aiba loc. Haosul care are loc in nevroza ta este singurul teren pe care poti construi universul trezirii tale.”

Am incercat sa ma las prada haosului, sa nu mai fug nici de sacali, nici de vulturi. Am incercat sa intru in mintea lui deprimata, anxioasa, paranoica, apocaliptica, sa il inteleg. Aceeasi minte dornica de a fugi de lume si de contempla beneficiile mortii ma acaparase si pe mine dupa nasterea copilului meu, pana cand instinctul matern a castigat lupta. L-am inteles. Am incercat sa-l ajut: cu psiholog pe Skype, cu psiholog fata in fata la cabinet, cu discutii, cu solutii la problemele lui (n-am prieteni in U.K.-gaseste-i prieteni, viata in U.K. e de cacat-intretine-i alienarea si singuratatea cu socializari, casa asta cumparata acum 15 luni cade pe noi-adu si plateste 2 ingineri structuristi veniti de 3 ori sa-l convinga in scris, negru pe alb, de contrariu, sunt extenuat, am muncit sa renovez casa asta, plus serviciu, plus dus si luat copil de la scoala si gatit, nu mai pot-i-am oferit cel putin 3 saptamani de vacanta – pana a plecat de tot acum 4 saptamani-ca sa se odihneasca, sa se roage, sa se gandeasca, timp in care el m-a barfit cu spume la toti prietenii lui si s-a dus cu ma-sa Iocasta de mana la avocat sa bage ei primii divortul, sub pretextul ajutorului oferit mie care eram plecata la mare cu copilul).  Toate au fost respinse, refuzate, disputate, atacate. Iar inutilitatea eforturilor mele m-a impins la limita rabdarii si a disperarii.

Am cedat. L-am gonit inapoi in Sibiul cel mult iubit. Sa nu-i mai simt cuiele de negativitate batute zilnic cu ciocanul direct in creierul meu extenuat. Am cedat: mi-am dat demisia de la job. Mi-am sters WhatsApp sa nu mai dea de mine. Mi-am inchis telefonul, inchis Skype-ul. M-am izolat. Si le-am reinstalat tot de atatea ori. Ca sa-i mai spun inca o data ca are nevoie de “transplant de creier” ca sa putem comunica in viata asta fara sa ne mai amenintam si jignim. Ca sa-i reamintesc cu ura ca m-a adus in genunchi de disperare, ca mi-a distrus visul (clasificat de el drept obsesie) de a avea casa mea, cu gradina, caine, pisica si 3 gaini, dupa ce o viata intreaga pana acum am trait din bagaje, alungata, gonita, mutata, cautand febril un loc al meu.

Iar azi, in parcarea de la salon, m-a lovit pana la urma realizarea ca totusi, e gata. S-a terminat. Socul a trecut. Pierderile din razboi au fost asumate, insumate, le-am plans, le-am ingropat. Si, fara sa imi anulez programarea facuta in ultimul moment, am intrat la scri-jelit. M-am lasat scri-jelita in piele cu o pasare Phoenix, pe care mi-am dorit-o de multi ani si nu am avut voie sa mi-o fac. “Pasăre mitică, ce renăştea din propria-i cenuşă […] Legendele cele mai deosebite se referă la reproducerea sa. Atunci când lunga sa viaţă este pe terminate şi pasărea îşi simte sfârşitul aproape, îşi face un cuib din ramuri de plante aromatice şi tămâie; dă apoi foc acestui cuib, în care, potrivit unor tradiţii, se întinde, arzând o dată cu el, iar din cenuşa sa se formează o altă pasăre. Noua pasăre Phoenix o îngroapă apoi pe cea precedentă, punându-i rămăşiţele într-un înveliş de smirnă şi tămâie în formă de ou şi ducându-le, cu un cortegiu format din alte păsări ce zboară împrejurul său, la sanctuarul din Heliopolis, unde preoţii lui Helios vor începe ritul funebru solemn. După această apariţie trecătoare în Egipt, tânăra pasăre se întoarce în Arabia (sau Etiopia), unde îşi duce lunga sa viaţă solitară hrănindu-se cu perle de tămâie, până când va genera din cenuşa sa un alt exemplar.”

Libertatea, impacarea si fericirea simtite dupa cele 3 ore in care am simtit in piele arsura fiecarui cuvant dureros adresat fostului meu sot si primit inapoi, mi-au confirmat ca ceva bun trebuie sa se nasca din mine de data asta. Ceva nou. Ceva impacat. Ceva liber. Ceva mai putin incruntat, mai putin suparat pe viata. C(in)eva caruia nu ii mai este frica de reactiile violente la astfel de acte de rebeliune (adica vreau sa-ti spun ca stiu ca vei citi aceste randuri si vei alege optiunea 1 din 2 posibile ca reactie la acest gest, si anume: “cat a costat, tu fara serviciu, rupta in cur, traind in U.K. pe banii mei ce-i pun in contul bancar comun, ce exemplu ii dai fie-tii, tatuaj iti trebuie tie” etc. Judecand dupa dimensiunea tatuajului cred ca e evident ca nu vei reusi sa ma faci sa sufar cu astfel de comentarii. Optiunea a 2-a, post operatia “transplant de creier” ar fi fost un dezirabil zambet pe buze si o acceptare a “nebunei de care m-am indragostit in 1999”. Nu pentru ca mai sper ca noi doi vom mai fi vreodata impreuna sot si sotie, ci sper ca noi doi vom putea coexista amiabil, ca parinti ai puiului de Phoenix).

Asa ca, daca dupa vanzarea casei cumparate acum 15 luni voi alege sa ma raman cu puiul de pasare Phoenix in Romania, stiu ca voi fi luat din Colchester, Essex, U.K., cel mai misto suvenir din cate exista: amintirea a 15 luni de suferinta, scri-jelita in piele, pana la moarte.

img_20161206_125643_edit
Pasarea mea priveste in sus catre Cer si catre Dumnezeu. Daca am supravietuit haosului din ultimele luni a fost pentru ca m-am rugat si seara, la culcare, si primul lucru dimineata la trezire. I-am mai inchinat lui Dumnezeu inca un tatuaj pe mana dreapta Nihil Sine Deo, poza va urma.
Share if you care!Share on Facebook
(Visited 357 times, 358 visits today)

About Mukallita

Din Prazilia, ex maritata cu ardelean nascut la Bacau, mama de Giugiuka Magnifika nascuta in Londra in 2011, studiez Montessori si urmeaza CELTA ,blogging ca hobby, promovez positive parenting, sustin campanii umanitare.

View all posts by Mukallita →