De ziua mea, fara “La multi ani!” – la femme perdue

37 in 27. Si tot ce imi doresc este sa nu primesc nici macar o singura urare de La Multi Ani! Daca primesc, se lasa cu sters de pe lista de prieteni, dezactivat conturi, disparut de pe fata Pamantului (o, Doamne, ce bine ar fi sa-mi pot baga capul in nisip ca strutul pana in mijlocul Pamantului, sa nu mai aud nimic!).

Veti crede ca exagerez melodramatic cu aceasta rugaminte. Ma stiti voi mai teatrala asa de fel. Ei bine, va explic pe scurt. Pentru mine La multi ani! e cand ii urezi amaratului sa mai petreaca niste multi (nu se stie cati) ani la fel de fericiti ca si asta pe care tocmai l-a supravietuit. E atunci cand iti faci obsteasca datorie sa il suni scrii pe Facebook La Multi Ani, dupa ce ai vazut ca i-au dat si altii tag pe wall la buchete cu trandafiri roz in poze.

Ei bine, 37-ele meu e cel mai urat an pe care l-am trait in viata mea de pana acum. Drept pentru care, oricare insensibil dintre voi care imi va ura o repetare a acestui an, isi va pierde respectul meu pe viata. Sa va explic sistematic, asa cum imi place mie, punctat pe piramida nevoilor umane, asa cum o descria tata Maslow:

piramida-lui-maslow

Nevoi fiziologice

Respir by default. Dorm 3 – 4 ore pe noapte. Beau apa cand imi aduc aminte. Mananc compulsiv 4 batoane Snickers dintr-o lovitura pana mi se face rau. Cand beau kefir mai fac si cate un number 2, ocazional.

Sex? Ultima data cand m-am apropiat de o pula (later edit: putza) a fost cand m-am uitat pe torenti la 50 Shades of Grey furat de la chinezi, iar scenele fierbinti erau taiate si decupate. Asa ca mi-am imaginat o pula (later edit: putza) ca sa vad filmul.

Mancare pe masa? Multumesc lui Dumnezeu inca mai este. Acoperis deasupra capului? Partial, si la propriu si la figurat: sambata vine un “roofer” (acoperisar) sa ne peticeasca acoperisul prin care ploua, ne va costa fix 650 gbp cataratul domnului sus pe tigle si in pod. Dupa ce il repara, casa (cavoul in care mi-a murit sufletul anul asta) va fi pusa la vanzare. Planul altui acoperis pentru Giugiuka si ma-sa? Nu se stie.

Asa ca homeostazia mea – echilibrul dinamic ce ne menține în viață – se clatina in Balanta care sunt, de ma clatina pe picioare, la propriu.

Nevoia de securitate

Siguranta job-ului? Momentan este, cumva recuperatorul de creante are munca si in timp de criza economica, atunci cand nu-si mai plateste nimeni facturile. Securitatea si sanatatea corpului? Daca judecam dupa hemoragia retinala si adrenal fatigue-ul meu (aia cand nu mai functioneaza suprarenalele pe stres cronic), mi-e neclar cat mai am de trait in momentul asta, si poate de aia ma trezesc tremurand noaptea, cu transpiratii reci pe spate. Securitatea proprietatii? Vezi vanzarea casei de la punctul 1 de mai sus.

Securitatea nucleului familial? Familia mea se destrama: pe sot l-am pierdut in ziua in care si-a pierdut mintile, candva dupa Pasti anul asta. Pe soacra am pierdut-o cand s-a imbracat in alb la nunta mea (#JocastailfutepeOediplaSibiu) si cand l-a luat pe fi-so de mana, la avocata, sa-i plateasca dosarul de divort, 7 ani mai tarziu. Pe tata l-am pierdut pe cand, copil fiind (eu), cutreierand (el) si-a imprastiat samanta in vreo 4 neveste si tot pe atat (multiplu de 4) amante. Pe mama am pierdut-o dupa ce am iertat-o printr-o oda mamei, iar ea, in semnul vesnic de recunostinta, m-a sunat si m-a intrebat cu scarba “dar de ce m-ai iertat, ce ti-am facut?” Dupa care, in prostia-i, ca sa se razbune, mi-a scris o scrisoare de 4 pagini, caligrafic, de mana, semnata cu vesnicul “in calitate de crestina” (#crestiniiTefutCelmaitare) in care m-a desfiintat metodic cum stie ea, si a trimis o copie a documentului si soacra-mii, s-au aliat ca sa ma invete ele minte. Pe socrul meu l-am pierdut cand s-a aliat cu proastele din fraza anterioara.

Pe sora-mea aia vitrega am pierdut-o atunci cand nu o gasisem de fapt niciodata. Pe sora mea aia buna, pitica cu 9 ani mai mica, am pierdut-o cand am plecat la facultate in 1998. Si cand am plecat din tara in 2004. Si cand i-am scris pe WhatsApp in 2016 ca nu mai pot, sunt coplesita de viata, iar ea mi-a raspuns sa o las in pace, ca s-a saturat de negativitatile mele. (later edit: am scos tot paragraful frustrarilor legate de respingerea pe care o simt, pentru ca m-a costat anularea prezentei la nunta ei saptamana viitoare).

Pe nasii de casatorie i-am pierdut atunci cand am indraznit sa le pun sub semnul intrebarii aroganta, egoismul si lipsa crunta de empatie: pe barbatul meu depresiv, sub tratament medicamentos si psihiatric, prietenul lor de ani de zile, il suna sa ii ceara sa le comande chestii de pe e-bay, nu sa-l sfatuiasca cum sa-si salveze familia in proces de divort.

Iubirea si nevoia de apartenenta

Sunt material neiubibil. Sunt reactionara. Justitiara. Critica. Incomoda. Nesuferita. Sunt toate astea ca o consecinta directa a faptului ca nu am fost niciodata iubita. De nimeni. Judecata pana in maduva oaselor? Da. Criticata? Absolut. Jignita? Fara numar. Umilita? Am pierdut sirul. Ranita? Ooo, 1,000 de cutite in inima chiar. Am alergat ca un caine vagabond, disperat dupa acceptare. Dupa iubirea aia neconditionata, calda, umila, smerita, aia care sa ma puna cu botul pe labe dintr-o singura privire, sa ma opreasca din latrat. Am gasit-o in copilul meu. Dumnezeu mi-a dat o raza de lumina in haosul emotional in care m-am zbatut atatia ani. Si de raza asta firava ma agat. Ii apartin ei. Apartin totusi cuiva. Care ma si iubeste neconditionat, chiar si atunci cand latru.

Stima, incredere in sine

Am obtinut in viata pana acum tot ce mi-am dorit. Absolut tot. M-am maritat cu my Uni sweetheart, am studiat, lucrat si locuit in Londra, m-am plimbat in vacante de vis (nu exotice, doar de vis pentru o “olteanca rupta-n cur care da din coate” ca sa o citez pe soacra mea Jocasta), mi-am obtinut toate job-urile din UK strict pe meritul meu. Am obtinut creditul ipotecar pentru casa in U.K. si mutat in casa mult visata in mai putin de 12 luni. Cum? Dand din coate, desigur. Prin munca. Planificare. Tenacitate. Nu am trisat cu nimic. Sau cel putin asa m-am amagit sa cred. Am trisat cand mi s-a facut frica. Am trisat cand am fugit de singuratate si m-am compromis aruncandu-ma in bratele unui barbat nepotrivit, doar pentru a nu fi singura. Pe acest fundament subred, neonest, am cladit casnicia, familia, castelul. De nisip. Iar cand au aparut primele crapaturi in casa in care locuim, atunci au inceput sa se zguduie din temelii si peretii castelului nostru. Si sa se surpe nisipul.

Astfel ca, daca am avut candva stima fata de mine, mi-am dat seama ca increderea in sine mi-a lipsit si imi lipseste cu desavarsire.

Autorealizare

Atunci cand corpul mai functioneaza doar la nevoile de baza ale piramidei nevoilor, este imposibil sa mai visez autorealizare. I am broken. La femme perdue. Traiesc de pe o zi la alta. Supravietuiesc. Si plang adeseori seara la culcare, gandindu-ma ce se va intampla cu Bella daca eu nu m-as mai trezi a doua zi. De epuizare. De neacceptare. De neiubire. De esec. De pierdut tot. Imediat si pe mine.

Asa ca, va rog. Din suflet. Anul asta sa nu-mi urati La multi ani! Oricat de mult v-oi fi gresit, va rog sa nu-mi urati anul asta La multi ani! Ma bazez pe apartenenta la un manunchi de prieteni buni, pe care mi i-a scos Dumnezeu in cale, ca sa ii rog ca in loc de La multi ani sa se roage pentru mine. Cu ochii inchisi, 1 minut, as vrea sa primesc cadou o rugaciune, o raza de iubire, o imbratisare, un umar virtual pe care sa-mi reazam capul. Poate astfel, se va ridica de pe mine blestemul sub care ma aflu si voi mai avea drept la viata.

Va multumesc.

From Mukallita, wiz love

mona-lari-53
Candva eram asa.
Share if you care!Share on Facebook
(Visited 438 times, 439 visits today)

About Mukallita

Din Prazilia, ex maritata cu ardelean nascut la Bacau, mama de Giugiuka Magnifika nascuta in Londra in 2011, studiez Montessori si urmeaza CELTA ,blogging ca hobby, promovez positive parenting, sustin campanii umanitare.

View all posts by Mukallita →